Marii jucători internaționali din industria de apărare manifestă o reticență majoră în alocarea unor sume de zeci sau sute de milioane de euro pentru cercetare-dezvoltare (R&D) în România. Această situație este cauzată de lipsa unor garanții contractuale care să asigure că tehnologiile dezvoltate vor fi achiziționate efectiv de statul român. Fără un angajament ferm de cumpărare din partea autorităților, investitorii nu consideră justificată economic transferarea unor laboratoare sau a unor linii de producție avansate pe teritoriul țării.
Blocajele administrative și rigiditatea instituțională reprezintă obstacole critice în procesul de investiții de anvergă. Un exemplu relevant este dificultatea prin care companiile non-UE trec pentru a aduce specialiști tehnici în țară, fiind supuse procedurilor Inspectoratului General pentru Imigrări (IGI). Această instituție aplică reglementări rigide și de lungă durată, fără a oferi excepții adaptate nevoilor urgente ale proiectelor strategice de apărare, tratând inginerii de înaltă calificare la fel ca pe forța de muncă necalificată.
În acest context, producătorii locali de armament sunt marginalizați de cadrul actual de achiziții. Deși legislația privind offset prevede multiplicatori financiari pentru investițiile în tehnologii dual-use, cerințele din caietele de sarcini impun criterii de experiență vastă, similare cu cele ale giganților străini. Această lipsă de accesibilitate pentru firmele autohtone, afectate de decenii de subfinanțare, transformă companiile românești în simpli spectatori, în timp ce contractele sunt câștigate aproape exclusiv de actori externi.
Parteneriatele public-private (PPP) sunt, de asemenea, afectate de lipsa de coordonare interinstituțională și de o abordare contractuală inflexibilă. Autoritățile contractante din domeniul apărării tind să aplice penalități disproporționate atunci când proiectele sunt întârziate de procedurile altor entități statale. Această lipsă de colaborare transformă prudența investitorilor străini într-o barieră de nedepășit, deși legislația românească permite, teoretic, un transfer real de tehnologie către țară prin utilizarea resurselor umane bine pregătite.
Pe lângă problemele economice, apar zone gri juridice legate de utilizarea dronelor și a armelor autonome dotate cu inteligență artificială. Reglementările actuale sunt anevoioase pentru amplasarea sistemelor militare pe terenuri private în timpul perioadelor de pace. Totodată, utilizarea AI în mediul militar deschide un vid de răspundere juridică, neexistând un răspuns clar privind vinovăția în cazul unei erori tehnologice care afectează civilii, fie că responsabilitatea aparține dezvoltatorului software-ului sau militarului.
La nivel european, România se confruntă cu o situație critică în ceea ce privește inovarea tehnologică. Conform datelor centralizate de Eurostat, România ocupă ultimul loc în Uniunea Europeană, poziția 27 din 27, la alocările bugetare și investițiile publice în cercetare și dezvoltare pentru anul 2025. Ponderea cheltuielilor în acest domeniu este sub 0,5% din PIB, o valoare semnificativ mai mică față de ținta europeană de 3%.
