Conflictul armat declanșat de Donald Trump împotriva Iranului evidențiază o problemă structurală în strategia militară a Statelor Unite. Deși au fost lansate mii de bombardamente în ultimele șase luni, Iranul nu a capitulat, iar liderii săi au devenit și mai radicali și mai intransigenți. Această situație reflectă o tendință de repetare a greșelilor istorice, în ciuda faptului că Washingtonul nu s-a mai confruntat cu un adversar cu o armată de o asemenea amploare de peste 80 de ani.
Analiza subliniază persistența mitului „victoriei abandonate”, o concepție conform căreia Statele Unite ar putea câștiga orice război dacă ar manifesta mai multă voință și perseverență. Această abordare, susținută și de generalul în retragere Jack Keane, presupune că victoria este garantată prin lansarea de mai multe rachete și prin rezistență pe termen lung. Totuși, această viziune reduce analiza militară la o simplă contabilizare a resurselor materiale și a calculului numeric al forței comparate.
Secretarul american al apărării, Pete Hegseth, este identificat ca un susținător al acestui mit, promovând ideea că armata a acționat cu prea multă reținere în conflictele din Irak și Afganistan. În lucrarea sa, „The War on Warriors”, Hegseth a cerut soldaților săi din Irak să ignore regulile privind utilizarea forței. În primul mandat al lui Trump, el a influențat decizia de a grația militari vinovați de crime de război și de a anula sancțiunile disciplinare aplicate altor soldați.
Efectele tacticii agresive sunt vizibile în radicalizarea populației iraniene, în urma atacurilor care au vizat zone civile. Un atac din prima zi de război, care a ucis peste 100 de elevi în Minab, a motivat chiar și opozanții regimului de la Teheran să se alăture armatei iraniene. În loc să slăbească regimul, utilizarea forței extreme a creat o unitate națională în fața unei amenințări percepute ca fiind îndreptată împotriva întregii civilizații.
Strategia actuală a Washingtonului este criticată pentru că pune accent pe tactici și pe victorii rapide pe câmpul de luptă, ignorând însă uzura și voința adversarului. Această politică externă, descrisă ca fiind delăcioasă și distructivă, a dus la situații în care adversari net inferiori au câștigat conflictele. Deși bogăția și tehnologia SUA rămân de neegalat, succesul în războaie nu depinde doar de o simplă comparație a resurselor militare disponibile.
Istoria intervențiilor americene, de la Vietnam până la Afganistan, arată că superioritatea tehnologică nu garantează stabilitatea politică. În ultimii 30 de ani, după Războiul din Golf din 1991, Statele Unite au adoptat o viziune de beligeranță extremă, dar și de ineficiență strategică. Această abordare, marcată de un anumit egocentrism, a împiedicat implementarea unor reforme necesare în politica externă, permițând acumularea unor noi tipuri de înfrângeri costisitoare.
