Suveranismul contemporan funcționează ca un ambalaj semantic utilizat pentru a proteja rețele de putere și agende geopolitice iliberale, sub pretextul recuperării unei suveranități pierdute. În realitate, acest fenomen apare în zonele unde statul este slăbit, oferind o promisiune de restaurare a puterii pe care nu o poate restitui. Astfel, în loc să întărească structurile statului, suveranismul contribuie la devitalizarea acestora, transformând instituțiile într-o simplă ficțiune politică în serviciul unor lideri salvatori.
Conceptul de suveranism este caracterizat ca fiind un „concept-container”, suficient de vag pentru a include identități naționale, resentimente sociale sau anxietăți economice. Această ambiguitate permite utilizarea termenului pentru a bloca mecanismele anticorupție europene, a neutraliza statul de drept sau a sabota solidaritatea euro-atlantică. În loc să ofere o doctrină coerentă, suveranismul servește drept o strategie de capturare a instituțiilor, fiind utilizat pentru a legitima acțiuni care subminează însăși democrația pe care pretind că o protejează.
Originea termenului nu este europeană, ci provine din Québec, unde „souverainisme” desemna proiectul politic al unei comunități francofone care cerea un statut propriu. Totuși, în Franța, conceptul a suferit o inversare de sens, trecând de la o cerere de emancipare a unei minorități la apărarea identitară a unei majorități. Această mutare a golit termenul de ancorarea sa în proceduri juridice și democratice, transformându-l dintr-un instrument de drept într-o retorică a rezistenței culturale împotriva integrării europene.
În Polonia și Ungaria, suveranismul a fost convertit într-un proiect instituțional iliberal prin capturarea tribunalelor și a administrației. În Ungaria, acest proces a culminat cu adoptarea unei noi Legi fundamentale și cu înființarea unui Oficiu pentru Protecția Suveranității, destinat supravegherii societății civile. Deși acest mecanism a fost prezentat ca o apărare a națiunii, el a funcționat ca un instrument de control politic, fiind desființat de noul parlament după înfrângerea partidului Fidesz în alegerile din aprilie 2026.
România reprezintă un alt exemplu în care suveranismul se hrănește din fragilitatea instituțională și din neîncrederea față de autorități. Retorica despre controlul pierdut și despre dominația externă reediate teme de național-comunism, prezentând instituțiile ca obstacole în calea voinței populare. În loc să consolideze autonomia statului, acest discurs promovează concentrarea autoritară a puterii și delegitimarea justiției independente, înlocuind separarea puterilor cu o narațiune identitară care nu poate asigura stabilitatea sau dezvoltarea reală.
Analiza politologică indică faptul că suveranismul nu este o ideologie de construcție, ci o formă de politică negativă ce funcționează prin reactivarea resentimentelor. Acesta nu oferă o teorie a ordinii, ci servește drept o scuză pentru a submina cadrul liberal care face suveranitatea guvernabilă. Prin negarea limitelor juridice și a interdependențelor globale, suveranismul contemporan transformă suveranitatea dintr-un instrument de organizare a puterii într-un mit identitar incompatibil cu realitatea statului modern.
